Scrisul nu e decât un mijloc, mai bun sau mai rău, de a păstra și răspândi vorba... Nu poți apropia două lucruri din lume care par depărtate celorlalți fără să nu țâșnescă din atingerea lor albastră flacără a poeziei... Scrie ca să păstrezi florile gândului tău, pe care altfel le ia vântul....


Andia intră pe poezie.ro zdrobind toate zidurile din jurul ei : Dar azi, / azi s-a întamplat ceva / care m-a pus pe ganduri…/ Cu urechea lipita de zid / am auzit / cum o alta ureche se lipeste de zid, / pândindu-mi pulsul, /delectându-se / cu scene din viata mea. / Azi am ascultat / tacerea celuilalt, / de dincolo. De aici i se deschide un Cer plin de stele, iar Andia doar le admiră călcând peste și printre ele. Poezia Andiei trece de la o notă gravă la una plină de umor - Flower power : Mi-ar place sa fiu vaca, / as manca margarete in prostie / si tu sa fii bou, / sa mananci si tu. / As fi o vaca neinteleasa, / mancind flori si umblind desculta, / altfel decat alte vaci incaltate. / M-ar picta toti pictorii, / as deveni un model / excelent, / (chiar asa, putin trasa, din cauza exceselor) / cu margareta intre buzanele de negru. / Si tu - pe fundalul tabloului- / mult mai in spate decat mine, / mic, mic, / astfel incat nimeni sa nu stie / daca esti vaca / sau bou.


Destinul fiecăruia e împletit într-un sistem în care creația e permanent posibilă, și în care are loc substituirea realului cu imaginarul: Prostii./ Am citit eu in stele / ca drumul care vine dinspre tine / si cu / drumul care vine dinspre mine / E unul si acelasi. / Deal si vale - depinde cum privesti. / Numai noi vom fi doi, vom fi straini, / vom fi altii. / Eu si cu tine. ( Drumul care vine dinspre noi) Cineva dintre comentatori spunea că are senzația că vorbești de două lumi paralele, de fapt acesta este rolul poeziei să-ți creeze senzații, iar mintea cititorului să descopere noi valențe.


De la o poezie la alta ritmul și spațiul se schimbă, e ca o mișcare continuă între cer și pămînt, ca într-o Hora cu pamantul; frânturi de exsistență… trăite de poetă. Fiecare clipă pare să poarte o posibilă revelație. Pământul este un simbol - văzut nu ca un simplu peisaj ci aproape ca element viu și organic, devine motiv de poezie: Am adormit cu umarul / pe tampla stanga a pamantului; autoarea face abstracție de alte detalii ale peisajului, sintetizându-l în acord cu lumea sa interioară. Aparentul echilibru static al poetei maschează o participare continuă, invizibilă, la viața cosmosului, orice stare, cât de infimă, ajungând să copleșească ființa, să o invadeze în totalitatea ei: si o sa scormonim in mari / pana gasim nisip zvantat…/ cand o sa ne ingropam mortii in nori / si o sa le inaltam coloane / ale infinitului (Va veni ea, linistea)


Linștea pe care poeta și-o impune este tocmai atitudinea propice pentru a recepta semnalele, cuvintele, tainele acelui suflet interior mai puțin obișnuit: Lasă-te leneș în brațe de cer / și zboara printre stele, / să vezi cât e de sfânt zborul, / iar eu nu văd / că tu ai aripi. Andia este poeta liniștii într-o neliniște a mișcării. Preferă o stare de receptare nevorbitoare căreia îi corespunde o liniște cosmică profundă: Acum, întoarce-te spre Răsărit: / cât soare! / Mai vezi ca plang? / Așează-te cu urechea / lipită de pământ; / plângi și tu un pic; / ascultă… Eul poetic este simțit ca un centru – receptor al întregului univers concentrat pe imaginea unei realități închipuite: Hai să valsăm / pe umerii sfinților / puternici, / să ne rotim liberi / în jurul planetei fierbinți / până devenim spirală . ( Când vom deveni muzică ) Andia își estinde sentimentul personalității spre și în diverse trăiri. Ceea ce i se relevă poetei nu e niciodată un adevăr sigur, pus într-o lumină ,,crudă’’, ci ceva ce se estompează într-un clar – obscur de simțire, înfiorând conștiința: Unde ai pus cerul? / De ce ma prăbușesc / crezând că zbor / cu viteza întunericului? / Și de ce nu sunt căi / ci doar acest zbor, / ori această galbenă cădere / bolovănoasă, anevoioasă? (Crucificarea cuvântului )


Realitatea este concepută uneori ca un prilej de senzații emotive: Mi-e dor de povești/ cu ochi de ciocolată / pe care mi le-ar putea spune / o bunică albastră / cu mâini mari, de bunic, / iar eu să gust ciocolata din cuvinte. ( Ciocolată ) Andia are o concepție personală puternică, colorează realitatea întreagă într-o lume sui- generis. Această lume de cele mai multe ori este strălucitoare: ca și când / ne-am înveli / unul cu celălalt. / fără a ne zări / fără a ști măcar… Și ce goi îti sunt ochii,/ ce transparenți / când te cauți în / mine, / tu știi atat de bine / să dai cu zarul, / să dai cu paharul, / ce bine mă simt, /ah, ce bine! Ea acumulează o multitudine de cuvinte ca să poată imita tot ce o înconjoară. A scrie poezie înseamnă de fapt a exista, a spune melodia cuvintelor pe o muzică cunoscută doar de sufletele înclinate spre liric. De remarcat este faptul că poezia feminină visează, adâncește sensibilitatea trăirilor lirice: Nu sunt și nici nu-ncerc să fiu / o icoană cu pleoapa plecată, / am moștenit genele soarelui- / ochiul meu rotund / niciodată, / veghez în somn viitorul / cu lumînarea aprinsă în vânt, / cred în umbre fugare / cum alții cred / în cuvânt, / renasc când sunt / învinsă, / sau nasc / va învăța și el să meargă / între minus și plus / omenesc, / se va împotmoli poate / pe un drum șters / de pe hartă, / își va urla poticnirea / și din ea se va naște poate / alt mers. ( Inimă roșie )


Poeta este într-o căutare continuă, dar nu ca să afle, ea înfățișează doar aventura căutării, pune întrebări fără răspuns și încearcă uși care uneori nu se deschid niciodată: Nu mă mai căuta în toate femeile / nefemei, / în toate femeile fără nume, / nu mă mai căuta așa târziu, / așa înfrigurat, / pierdut,/ nemernic, / dacă ți-aș spune că sunt lut, / ce-ai face, / cât de neputincios / ai zace / fără glas… Mai avem de atins doar câteva cuvinte / printre care / surâsul portocaliu cuibărit în zare, / în oul cuminte, / fisurat și / strămutat /într-un apus de soare. Uneori Andia oscilează între două spații imaginare și între două stări de spirit. ( Trafic de vise )Desenează cu linii subțiri, încercând să transcrie ceea ce nu are, în fond, contur și durată: sau să mutăm munții din loc, / să scrijelim pe flori de colț / toate cele o mie și una de nopți / să adormim osteniți / în timp ce facem dragoste- / tu cu capul spre nord vest / eu ca un dobitoc / spre sud–est / unde cad ploi ascuțite / și iese soarele / când nu te-aștepți, / acolo e lumea mea, / între două lumi…Versurile Andiei sunt de-o admirabilă puritate și acuratețe a grațiosului și inefabilului. Imaginația se extinde nestingherită pe câmpuri vaste de suavități: în spatele cuvintelor se îndeseau păduri / în spatele pădurilor se îndeseau alte păduri / mai fredonam timid / cirip-cirip… Într-o fisură de cer / cineva cu simțul umorului desenase / o portocală / stricată.( Sub semnul minus )


Subtil și discret redă sunetul grav al iubirii printr-o sonoritate a cuvintelor în versuri. Muzica aceasta nu redă numai o realitate – sunetul nedefinit și grav al iubirii, ci este un acompaniament muzical al poeziei: câteva vorbe bâlbâite ieri, / altele răstite acum două seri, / o întrebare a ta acum două săptămâni, / cu răspuns întârziat care va dura luni, / zile întregi / în care singura întâmplare a fost / mănunchiul de zambile… mai tânără decât atunci când am fost copil / (nu promit nimic, / știi bine cît sunt de obosită de copilărit) / voi deretica prin lume / voi arunca tot, dar tot ce ține / de alții… Voi respira numai pentru tine…E tot un gest… Nu cumva / a iubi și a iubi / sunt două verbe diferite / care se rostesc la fel, / par la fel, / se întâmplă la fel, / dar numai unul e adevăratul, / e predestinatul, / care ne înjumătățește de la naștere / pe noi, cei aplecați spre înjumătățire…


Una dintre cele mai frumoase poezii este: ( A fi ): Cărțile / sunt de fapt niște oameni / din care n-au mai rămas decât cuvintele. / Eu / sunt unul / dintre cuvinte. Astfel cuvintele și ideile simple, uneori banale capătă noutatea primei lor zile de creație – cum devine nou și unic cuvântul ,, a fi’’ sau ,, a avea’’când poeta îl spune într-un anumit fel: Eu merg numai pe partea ta dreaptă. / eu îți cunosc numai profilul / de pește, cu ochiul neclintit și negru, / eu țin mâna cu care scrii, / mănânci, lovești, / eu mă sprijin pe umărul tău drept, / visez lumea din spatele gândului tău drept. Spațiul poetic are drept obiectiv principal elementul purtător de sens, deci cuvântul, prin care încearcă să exprime starea interioara: A muri nu există, / a muri nu prezintă nici un interes, / nu are nici o noimă, / a muri e un artificiu, / păcăleală, / o scorneală, / un refren de doină, / o poezie proastă, / un bocet bâlbâit / ca o căință, / lipsit de demnitate, / de coordonate, / de ființă. / A muri nu are început și nici / sfârșit. ( A muri )Unul dintre comentatori spunea: (nu brublem),,Și eu am întâlnit verbul ăsta, dar altul, a uita, mi-a atras apoi atenția. Și m-am uitat în altă parte. Acum m-am făcut mic și stau pe umărul tău, că poate îmi regăsesc verbele uitate. Inima nu are timp, deși bate ca un ceas. Poate de aceea n-am simțit verbele în ordinea în care le-am respirat prin cuvântul care ești tu. Cel mai adânc a intrat a avea. Poate pentru că sunt om, încă. Apoi a fi. Apoi a iubi. Apoi mi s-a părut că ar fi cazul să a muri un pic. A visa l-am respirat cel mai puțin, poate pentru că nu mai știam de unde să-l iau. Dar atâta cât l-am inhalat, tot m-a făcut să văd o lumină, undeva, dincolo de pământ, pe care cineva, a aprins-o cândva, cu un scop.’’ (A visa )


În ciclul verbe pe care le-am întâlnit, Andia vine cu o nouă melodie pe care ne-o dăruiește: Cine nu cunoaște mai întâi cuvintele / nu are voie să se nască, / nu are voie să-și deschidă / ochii, / sufletul, / nu are voie / să iubească. / Cine nu cunoaște mai întâi cuvintele / nu are / voie să moară, / nu are nici cel mai mic drept / să dispară / fără să ne lase o vorbă măcar, / un rând…Prin simplitatea cuvintelor poeta reușește să scoată la iveală frumusețea sufletului ei. ( A cunoaște ) Ciclul continuă cu ( A trebui ), o viziune inedită a poeziei: femeile ar trebui legate / cu o fundă, / roșie sau albastră, / strânse bine / să nu aibă timp / să clipească, / să nu adoarmă, / să nu viseze / să se ferească / să se învețe / să se dezvețe / să mai /iubească. Există în aceste poeme ,,lumini tăioase’’un fel de a cuprinde lucrurile în profunzimea lor și un fel meticulos de a organiza poemele. Ciclul ,, se incheie’’ cu poemul ( A ști ), scris cu mijloacele stilistice a unei poezii senzoriale, notația este febrilă și versurile capătă ritmuri deosebite. Poeta încearcă parcă o refacere a lumii în destrămare.


Poezia Andiei nu renunță la o anumită dorință de seducție. Poemele sale sunt tăiate în materii grațioase și fragile ca niște flori care își împrăștie minunatul parfum doar o zi din viața lor. În universul poetei se unesc și se aproximează meditații lirice delicate și grave. Aș putea spune că tema poeziei Andiei este cea a cunoașterii, cunoaștere ce se organizează ca o arhitectură de întrebări, o încercare de a cuprinde cu mijloacele de înțelegere a poeziei ceea ce se situează dincolo de înțelegere.!





La mulți ani!





Ințelegere cer vouă, cititorilor mei!

Timpul pentru aprofundarea poeziei Andiei a fost intrerupt ( în mod plăcut) de lansarea la Iași a celor douaă cărți ale poetului – Laurențiu Orășeanu. Alte motive ale întârzierii textului le va exprima Radu, probabil.
Mulțumesc!